Definirea şi caracterizarea psihologică a voinţei

“Voinţa este mecanismul psihic superior de autoreglare a conduitei prin mijloace verbale, de mobilizare a efortului voluntar în vederea depăşirii obstacolelor aflate în calea atingerii scopurilor conştient stabilite; defineşte cauzalitatea acţiunilor umane orientate într-o manieră deliberată spre o finalitate anticipată cu un rezultat probabil.” M. Aniţei

“Voinţa este procesul psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.” T. Creţu

Scopul reprezintă proiecţia mintală a finalităţii acţiunii, la elaborarea căruia participă reprezentarea şi imaginaţia, limbajul la denumirea şi conştientizarea lui, gândirea la anticiparea mijloacelor de atingere, iar afectivitatea la susţinerea energetică.

Obstacolul nu trebuie confundat cu o piedică externă, reală, nici cu o rezistenţă internă resimţită de individ; el rezultă din confruntarea posibilităţilor individului cu condiţiile obiective ale activităţii, fapt care face ca aceeaşi piedică internă sau externă să reprezinte un obstacol pentru un individ, nu şi pentru altul.

Liberul arbitru presupune faptul că o persoană îşi face propriile legi după care se ghidează; individul acţionează pentru atingerea unor obiective anterior stabilite, nu reacţionează la întâmplare; când este centrată pe ceva clar, alegerea este directă, în timp ce voinţa îşi propune un punct la care trebuie să ajungă.

Voinţa poate fi influenţată de perspectiva unei persoane asupra lumii, dar acest lucru nu este o regulă, ceea ce evidenţiază capacitatea de “liber arbitru”. Gradul de libertate diferă de la un individ la altul, la un anumit moment şi în anumite circumstanţe, ceea ce duce la o “libertate condiţionată”.

Avi Sion consideră că puterea voinţei este proporţională cu puterea de conştientizare a unei persoane. O decizie este precedată de alegerea unei variante din mai multe posibile, care nu întotdeuna corespunde cu dorinţele persoanei. Deciziile pot fi punctuale, când se referă la un singur act de voinţă, la o singură acţiune de făcut, sau pot fi vaste, când presupun o serie de acţiuni derulate de-a lungul timpului, în vederea atingerii unui scop ce poate fi realizat numai prin efectuarea unor acte de voinţă.

Alegerea desemnează aspectul logic al deciziei, individul alege dintre două sau mai multe cursuri alternative ale acţiunii, varianta cea mai potrivită.

Intenţia implică memorie şi anticipare, ambele presupunând un anumit grad de conştientizare.

          Scopul este valoarea căutată prin acţiunea declanşată de voinţă, iar mijloacele sunt identificate de conştientizare şi executate de acţiunile declanşate de voinţă.

Atât scopurile, cât şi mijloacele prin care pot fi atinse pot fi simple, complexe, pe termen scurt sau lung; scopurile pot fi instinctuale sau programate cu conştiinciozitate, iar mijloacele de atingere a respectivelor scopuri pot fi posibile, pot părea imposibile, identificarea celor potrivite poate dura mult timp.

Mecanismul de reuşită presupune un motiv de acţiune, presiune sau atracţie resimţite de către individ, ceea ce duce la o proiectare mentală, care nu are o forţă semnificativă, dar, prin intermediul căreia apare o dorinţă. La rândul ei, dorinţa poate sau nu să fie conştientizată, însă acţiunile se desfăşoară în sensul satisfacerii acelei dorinţe. Psihologii consideră că “esenţa caracterului voluntar”, specificul psihologic al voinţei îl reprezintă aşa-zisul moment “fiat”, despre care există mai multe concepţii.

William James considera că acest moment reprezintă esenţa însăşi a caracterului voluntar al actului, dar menţiona că acest moment nu apare întotdeauna, ci este corelat cu efortul voluntar, este un antecedent mental adiţional care comandă voinţa, apare doar când în conştiinţă sunt prezente, simultan, idei antagoniste sau când trebuie neutralizată inhibiţia unei idei antagoniste. James explică apariţia momentului fiat prin introducerea termenului de ”efort interior” sau “efort voluntar”, care apare atunci când se execută o acţiune contra tendinţelor naturale foarte puternice, cu ajutorul lui individul poate să evolueze, cele două noţiuni aflandu-se în strânsă legătură.

Kurt Lewin, a arătat că actele de voinţă bazate pe intenţie, sunt legate de specificul  stării de “încordare”, cantitatea de efort pe care o depunem într-o activitate, putând fi intuită, nu măsurată exact; măsurarea efortului depinde de intuirea imediată şi de memoria personală. Voinţa nu constă doar în efortul voluntar, ci şi în dinamica acestuia, ca stare de tensiune, ceea ce se traduce în capacitatea efortului de a se mula pe mărimea obstacolului.  In ceea ce priveste acţiunile unei persoane, acestea pot fi influenţate de un obiect în două moduri: influenţa directă apare la simpla percepere a obiectului, influenţa indirectă apare după o procesare mentală complexă a imaginii obiectului;

Un singur stimul poate avea o influenţă multiplă, de exemplu, un eveniment natural poate influenţa voinţa, prin inserarea unor idei noi, care deşi, nu modifică întotdeuna scopul, lasă o amprentă în desfăşurarea acţiunii.

Orice naşte o influenţă, constituie o influenţă în sine, iar o persoană nu trebuie neapărat să conştientizeze acest lucru, pentru ca aceasta să acţioneze; poate să susţină că un lucru nu influenţează acţiunea, ceea ce este fals sau, poate să creadă că un lucru are o influenţă, ceea ce iarăşi nu este adevărat, in acest caz, nu se poate afirma că efectul gândului este acelaşi cu stimulul. O persoană nu trebuie să conştientizeze toate eforturile pe care le depune, liberul arbitru intervine în fiecare acţiune, responsabilizând în aceeaşi măsură. Dacă o persoană crede că poate face sau evita un lucru, este mult mai probabil să reuşească, decât dacă gândeşte ca nu va reuşi oricât va încerca; încrederea în libertatea voinţei creşte libertatea individului, iar neîncrederea constituie un obstacol în plus. Când între mărimea efectului şi obstacol există concordanţă, avem de-a face cu un reglaj voluntar eficient, dacă între cele două apar discrepanţe, reglajul este deficitar, ceea ce se traduce prin situaţii de supramobilizare voluntară, unde acţiunea se finalizează, dar duce la surmenaj, iar în situaţia de submobilizare, acţiunea nu se finalizază. De aici reiese necesitatea existenţei unui optimum voliţional. Efortul voluntar se poate specializa, urmare a confruntării individului cu aceleaşi tipuri de activităţi, adică se va manifesta doar în acele activităţi, care vor fi preferate altora; capacitatea de a manifesta efort voluntar nu este limitată, poate duce la obosirea persoanei şi scăderea performanţelor; este nevoie de disponibilizarea uşoară a efortului voluntar, adică dispune de o mare voinţă nu persoana care depune un efort mare, ci persoana care îşi dozează rapid capacitatea de efort, urmare a utilizării frecvente; se poate vorbi de o automatizare a capacităţii de folosire a efortului voluntar;

Disponibilizarea efortului voluntar, a sursei de energie necesară voinţei, este produsă de nevoia care a motivat comportamentul dorit; oamenii trebuie să posede, pe lângă capacitatea de a decide cum să se comporte, nevoia de a decide cum să se comporte.

In concluzie, voinţa este un proces psihic- se desfăşoară în concordanţă cu circumstanţele concrete ale vieţii şi activităţii omului, are un conţinut reflectoriu→depinde de obstacolele care apar în calea desfăşurării activităţilor unei persoane, are un mecanism de realizare → este strict legată de gradul de dezvoltare a limbajului şi componentei reglatoare a cuvintelor; acestea reprezintă instrumente mentale ale mobilizării resurselor energetice, care sunt concentrate spre scopul de atins, are un produs psihic→ efortul voluntar, prin care se deosebeşte de orice alt proces psihic, este “nucleul subiectiv al procesului de voinţă”, acest produs reflectă particularităţile obstacolului, natura lui. Intensitatea efortului se modelează după creşterea şi descreşterea obstacolului, asigurând o concordanţă optimă, indeplineşte anumite funcţii în viaţa psihică:

  • Pregăteşte şi declanşează acţiunea care duce la realizarea scopului propus;
  • Realizează autocontolul şi autoreglajul pe tot parcursul desfăşurării activităţilor;
  • Acţionează nu numai în sensul declanşării, ci şi în cel al amânării sau reţinerii, situaţie ce se presupune un reglaj voluntar mai puternic decât acţiunea propriu-zisă;
  • Voinţa se exercită atât în confruntarea cu obstacole  externe, cât şi interne (abţinerea de la o ripostă faţă de o jignire);
  • Se implică în percepţie, care devine observaţie, memoria devine voluntară, mobilizează atenţia; gandirea devine productivă când este însoţită de voinţă, iar în privinţa proceselor afective, fie le susţine pe cele pozitive, fie rezolvă anumite conflicte emoţionale;           

Voinţa reprezintă capacitatea individului de a iniţia, determina şi acţiona, dar şi de a amâna, frâna, inhiba tendinţa de acţiune. Ea presupune, aşadar, o putere de impulsiune şi o putere de inhibiţie. O voinţă normală presupune integrarea forţelor psihice într-un echilibru perfect, ceea ce reprezintă o situaţie ideală; cel mai adesea se întâlneşte un dezechilibru al forţelor, care constă fie în excesul, fie în deficitul lor. Astfel:

  • Defecte derivate din excesul de inhibiţie, se manifestă fie prin controlarea fiecărui detaliu al actului (persoane îndărătnice, încăpăţânate), fie prin prelungirea luării hotărârii (persoane timorate, scrupuloase).
  • Defecte derivate din deficitul de inhibiţie (persoane subinhibate)-decizii rapide, instabile; duce la apariţia versatilităţii şi a sugestibilităţii.
  • Defecte derivate din excesul de impulsiuni-apar când un elan irezistibil îl împinge pe individ spre acţiune; caracteristice persoanelor emotive, prizoniere propriilor sentimente şi persoanelor idealiste, care dispun de o mare mobilitate intelectuală şi îşi schimbă rapid ideile.
  • Defecte derivate din deficitul de impulsiuni, provin dintr-o slăbiciune a voinţei, specifice persoanelor care au nevoie de un sfâtuitor; se traduc prin docilitate şi devoţiune faţă de alţii.

Voinţa trebuie să fie interpretată ca o „funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii, implicând participarea tuturor funcţiilor psihice şi dobândind prin aceasta o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii.” ZÖRGÖ, 1980.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *