Deseori, durerea care stă în spatele deciziei de a începe un proces psihoterapeutic e atât de intensă, încât persoanele se grăbesc în încercarea de a înțelege și a (se repara) cât mai repede.
Dureri acumulate în ani, în contexte diferite de viață și în relații cu diferite persoane, vor să fie scoase la suprafață și rezolvate, ideal chiar în prima ședință de psihoterapie.
Este nerealist, iar pentru persoana din cabinet conștientizarea aceasta poate provoca senzația de neputință și neînțelegere din partea psihologului. În primele ședințe se pune baza relației terapeutice, care este de fapt cel mai important factor care face ca procesul să fie un succes, iar răbdarea se pune la încercare și se antrenează foarte mult în terapie. Primele ședințe sunt pentru cunoaștere, familiarizare și intervenții de suprafață, cu accent pe tehnici de relaxare și respirație.
Apoi, treptat se începe activarea de resurse latente și crearea unora noi, pentru că ele reprezintă baza procesului de restructurare a efectelor evenimentelor care au marcat persoana în sens negativ. Abia după aceea, treptat, persoana care urmează procesul acesta iese din ce în ce mai mult din trecut și începe să trăiască din ce în ce mai mult în prezent.
Depresia se transformă în “am trecut prin…., dar acum s-a încheiat”, anxietatea în “oamenii pot fi și buni, lumea nu-i mereu un loc periculos”, iar adicția e privită cu blândețe și curiozitate ca o parte care încearcă să stingă din durere.
Uneori, acest proces durează câteva luni, alteori ani, iar deseori, persoanele care si-au încheiat procesele psihoteraputice păstrează legătura cu psihologul pentru ceea ce se numeste “act de igienă psihică”.Aceasta este “rețeta” urmată de toate persoanele cu care eu am lucrat și care și-au schimbat semnificativ viața în bine.
Ce părere ai? Ai fi dispus să urmezi un astfel de proces?