Agresivitatea la copil

Agresivitatea este o forma de comportament, orientata in sens distructiv. Definirea fenomenului agresivitatii a ocupat un loc central in preocuparile oamenilor de stiinta, de-a lungul timpului. Din pacate, datorita complexitatii acestui fenomen psihosocial, nu s-a ajuns la un consens general, existand o diversitate de puncte de vedere. Principalele teorii legate de agresivitate, se refera la rolul jucat de instinctualitate (impulsul nativ), de frustrare si teoria invatarii sociale.
Aceasta intrebare are puternice implicatii practice, legate de modul in care ne educam propriul copil. Educatia trebuie sa urmareasca inhibarea reactilor agresive innascute, care exista deja in copilul nostru sau prin modelul educational propus, trebuie sa prevenim ca acesta sa invete sa devina agresiv?

Multe lucrari stiintifice, care au studiat fenomenul agresivitatii si au aratat ca adolescentii si copiii de varsta scolara elementara, au deja dezvoltat si invatat, in aceasta etapa a vietii, un model propriu al agresivitatii. Concluzia lor este ca, pentru a intelege originiile agresivitatii si pentru a preveni cazurile cronice de agresivitate fizica, trebuie sa ne concentram atentia pe prima perioada a vietii omului, primii ani dupa nastere, pentru ca in aceasta etapa se pun bazele comportamentului agresiv de mai tarziu.Pentru a intelege corect comportamentul agresiv, trebuie sa avem in vedere si partea instictuala (agresivitatea face parte din emotiile noastre de baza si este un mecanism de aparare primar), mostenirea transmisa genetic, si lucrul cel mai important, agresivitatea este un comportament social invatat. Influentele sociale, factori situationali, contribuie la invatarea si punerea in practica a acestui comportament.

            Copiii invata agresivitatea, din primii ani de viata, de la parinti, persoanele apropiate familiei si ceilati copii cu care interactioneaza. Copiii nu sunt ființe independente, indiferent de vârstă ori stadiul de dezvoltare: au nevoie ca adulții din viața lor să le asigure protecție, securitate și susținere. Copiii nu beneficiază de o poziție de putere ori control.  Atunci când au loc anumite experiențe traumatice, mai ales în copilăria timpurie, apar sentimente de neputință, lipsa controlului, ceea ce, alături de distres, generează stres toxic. Expunerea la rele tratamente, abuz sau neglijarea copilului constituie un factor de risc major pentru dezvoltarea unui numar important de afecțiuni psihiatrice. Conform unui studiu epidemiologic care a cuprins 5692 de participanți, aproximativ 44% dintre afecțiunile mentale se dezvoltă în copilărie sau adolescență, iar din acest procent, pentru 30% dintre tulburările care s-au manifestat în continuare la vârsta adultă, s-a descoperit o legătură de cauzalitate cu traumele din copilărie, cum ar fi neglijarea copilului, ori abuzul fizic sau sexual.

Experiențele traumatice din copilărie sunt definite ca întâmplări ce presupun abuz ori disfuncționalități în mediul familial, evenimente ce apar în primii 18 ani ai vieții. Aceste experiențe pot fi comisive, intenționat îndreptate împotriva copilului. Din această categorie fac parte următoarele comportamente: abuzul verbal, fizic și cel sexual; de asemenea, abuzul se poate materializa și în acte omisive, precum și în tulburări de comportament ale persoanelor însărcinate cu îngrijirea copiilor; din această categorie fac parte neglijarea fizică și emoțională a copilului, abuzul de substanțe, boală psihică ori încarcerarea unui membru al familiei, divorțul părinților ori asistarea copilului la acte de agresiune sau catastrofe, precum dezastre naturale ori starea de război.

Stresul psihologic apare ca răspuns la expunerea la un eveniment traumatic sau la deprivare severă și poate avea consecințe negative asupra creierului, dacă respectiva expunere este prelungită. Activarea stării de stres poate duce la eliberarea în creier a unor anumite substanțe ce pot suprima ori supraexcita activitatea neuronală normală, ceea ce se traduce într-o funcționare necorepunzătoare a creierului; Pe lângă impactul negativ al expunerii la evenimentul traumatic, stresul post-traumatic, ca afecțiune psihiatrică, poate apărea ca rezultat al unei expunerii unice la un eveniment traumatic ori ca un cumul al aunor evenimente de intensitate redusă, dar care au caracteritica de a se repeta regulat. Este caracterizat de apariția amintirilor intrusive, coșmaruri legate de trauma, evitarea stimulilor care pot aminti de trauma, alterări ale comportamentului și ale cognițiilor. Conform unui studiu copiii expuși uneia sau mai multor experiențe traumatice au avut rezultate mai mici la măsurarea abilităților cognitive, atenției, funcțiilor memoriei, în comparație cu grupul de control, cele mai semnificative modificări fiind înregistrate în cazul copiilor cu PTSD.

Experiențela traumatizante, precum pierderea unui părinte, abuzul fizic și psihic, neglijarea, izolarea și statutul social corelează cu un risc crescut de a expunere la folosirea drogurilor in timpul adolescenței timpurii. Rapoartele studiului referitor la traumele timpurii au stability faptul că aceste trauma și disfuncțiile ce țin de mediul familial au loc concomitant, iar efectele acestor experiențe adverse au efecte disruptive, puternice și cumulative asupra dezvoltării personalității copilului.

Copilul cauta atentia persoanelor pe care le-a investit afectiv si atunci cand parintii sau alte persoane semnificative, nu le-o ofera sau il ignora, raspunde printr-un comportament agresiv. Asa se explica de exemplu, cand fratele mai mare, observa ca fratele mai mic primeste mai multa atentie si ingrijire, fata de el, intr-un anumit moment.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *